Teoria Atașamentului în Clasă - descrierea stilurilor de atașament și recomandări pentru îmbunătățirea adaptării copiilor la mediul școlar.
Ce este atașamentul?
Oamenii se nasc cu nevoia de a forma legături cu îngrijitorii în copilărie.
Atașamentul este descris ca o conexiune emoțională adâncă și persistentă dintre două ființe, în care ambele caută apropierea și se simt protejate. Prima și cea mai esențială conexiune emoțională se naște între bebeluși și părinții sau îngrijitorii lor.
Teoria atașamentului în psihologie își are rădăcinile în lucrarea medicului psihiatru John Bowlby, care a accentuat importanța relației dintre un copil și mama sa în conturarea dezvoltării sale sociale, emoționale și cognitive.
Obiectivul principal al legăturii de atașament este de a garanta supraviețuirea bebelușului, care are nevoie de prezența neîntreruptă a unui îngrijitor, mai ales în momente de stres.
În situații de stres, fie ele interne (cum ar fi foamea, oboseala sau boala) sau externe, precum factori de risc din mediul înconjurător, copiii își doresc protecție. Cu cât stresul este mai accentuat, cu atât nevoia de atașament este mai puternică, bebelușul căutând să fie cât mai aproape de figura sa de atașament pentru a se apăra de pericolele fizice sau emoționale. Dacă reușește, bebelușul începe să dezvolte sentimente de protecție și confort, văzând figura de atașament ca un „refugiu sigur”.
Bowlby a propus ideea că acest sistem comportamental de atașament rămâne relevant pe tot parcursul vieții, determinând și adulții să caute apropierea în momente de stres. În această legatură de atașament, atunci când copilul exprimă o nevoie de sprijin, îngrijitorul recurge la strategii comportamentale menite să îmbunătățească starea de bine a copilului, restabilind sentimentul lui de securitate și ajutându-l să gestioneze situația. Aceste strategii pot include validarea sentimentelor copilului, oferirea de afecțiune și asigurarea că este prețuit și iubit.
In acest mod, copii vor avea oportunitatea de a explora mediu știind ca exista o baza de siguranță la care se pot întoarce. Cu cât bebelușul are mai multă încredere în disponibilitatea figurii sale de atașament în momente dificile, cu atât este mai predispus să interacționeze cu alții din jurul său.
Prin urmare, părinții care oferă un mediu stabil permit bebelușilor să devină autonomi și interesați de lumea înconjurătoare. Copiii care nu beneficiază de un astfel de mediu descoperă că nevoia lor de atașament interferează cu dorința lor de autonomie și cu capacitatea de a interacționa corespunzător cu mediul social.
Pe baza acestei interacțiuni, se conturează patru stiluri de atașament. Aceste stiluri reflectă modul specific în care o persoană se raportează la ceilalți. Stilul de atașament se formează în primii ani de viață și, odată consolidat, persistă și influențează modul în care interacționăm în relațiile intime și cum ne creștem copiii.
1. Stilul de atașament sigur: „Eu sunt bine, tu ești bine, lumea este buna!”
Acest stil de atașament rezultă, de obicei, dintr-o copilărie armonioasă și bine echilibrată și se manifestă prin încredere, o reacție sănătoasă la separare și convingerea că merită să fii iubit.
Copiii cu atașament sigur se simt protejați în prezența părintelui și îl folosesc pe acesta ca bază de siguranță din care își desfășoară curiozitatea și explorarea lumii. Ei sunt orientați spre descoperire activă, se consolează rapid după o separare și interacționează în mod pozitiv cu necunoscuții atunci când părintele este prezent, datorită răspunsului consecvent și atent al părintelui la nevoile lor.
În contextul școlar, a relațiile de atașament sigur sunt strâns legate de rezultate academice mai bune, o mai bună auto-reglare emoțională și abilități sociale dezvoltate.
Celelalte trei subgrupe sunt stilurile de atașament nesigure și sunt în general rezultatul unui anumit nivel de traumă/perturbare și/sau neglijenta în primii ani de copilărie. Copilul învață că nu se poate baza pe un adult pentru a răspunde nevoilor lor în momente de stres.
Copiii care nu au stabilit atașamente stabile cu adulții în primii ani pot avea comportamente variate în mediul școlar și în viața de zi cu zi, comportamente care pot conduce la marginalizare și la rezultate academice nesatisfăcătoare.
2. Stilul de Atașament Evitant: „Nu este ok să arat emoții”.
Lipsa de încredere în adulți îl face să se bazeze pe propriile resurse, având adesea în spate o experiență cu un îngrijitor care a fost depresiv sau abuziv.
Acești copii au tendința de a se retrage emoțional, manifestând o mare independență. Realizările și reușitele sunt mult mai valorizate decât intimitatea cu ceilalți. Copiii cu un stil de atașament de tip evitant sunt, de obicei, foarte concentrați pe îndeplinirea sarcinilor, mai mult decât pe stabilirea de relații.
Deși se descurcă bine în mediul școlar și pot avea o atitudine perfecționistă, acești copii sunt văzuți adesea ca fiind autonomi și capabili. Cu toate acestea, pot deveni retrași, iar emoțiile acumulate pot erupe neașteptat sub forma unor accese de furie, lăsându-i pe cei din jur surprinși de aceste manifestări.
Profilul de învățare al unui elev legat de atașamentul evitant:
Independență și Autosuficiență: Elevii cu un stil de atașament evitant tind să manifeste o autonomie pronunțată, având o predilecție pentru munca individuală în locul celei în grup. Rareori solicită ajutor, chiar și în situații în care se confruntă cu dificultăți.
Abordare față de școală/clasă: Acești elevi afișează o indiferență aparentă în fața necunoscutului sau a situațiilor noi. De asemenea, le este dificil să accepte că nu dețin mereu răspunsul adecvat.
Interacțiunea cu profesorul: Tind să minimizeze nevoia de asistență și îndrumare din partea profesorului și pot fi sensibili la distanța fizică dintre ei și educator.
Răspuns față de sarcinile școlare: Manifestă o dorință de independență față de cadru didactic. Activitățile școlare devin un scut emoțional între ei și profesor.
Aptitudini și dificultăți in mediul scolar: Acești elevi pot avea o utilizare restrânsă a creativității și a limbajului. Sunt predispuși să fie sub nivelul lor real de performanță sau să manifeste tendințe perfecționiste.
Recomandări de abordare a copiilor cu un stil de atașament evitant:
Elevii cu acest profil de atașament valorizează activitățile și jocurile cu reguli bine definite și cu rezultate predictibile, preferând colaborarea în duo-uri sau grupuri reduse, în locul asistenței individuale.
Punctul de start în lucrul cu acești elevi este sarcina de învățare. Lecțiile structurate, cu obiective clare stabilite de la început, pași bine delimitați și resurse la dispoziție pot diminua anxietatea generată de incertitudine.
Acești elevi beneficiază de activități concrete care stimulează emisfera stângă a creierului, prevenind astfel copleșirea emoțională - jocuri organizate cu reguli clare, exerciții matematice cu proceduri bine stabilite și răspunsuri univoce, întrebări factuale si precise, organizarea sortarea obiectelor și construirea structurilor.
3. Stilul de Atașament Ambivalent: „Vreau confort, dar nu mă ajută”
Copilul cu acest stil de atașament învață că adulții sunt imprevizibili ca urmare a unei îngrijiri inconstante.
Îngrijitorii acestor copii se confruntă adesea cu probleme de sănătate mintală, trăind în medii afectate de violență domestică, fiind îngrijitori care uneori sunt disponibili și alteori nu. De multe ori, aceștia pot avea foarte puțin control parental, nu sunt încrezători în propria autoritate adultă, copilul devenind ostil față de aceștia, uneori lovindu-i și atacându-i.
Copilul devine extrem de atent la comportamentul adultului semnificativ din viața sa, încercând să înțeleagă constant stările acestuia. Poate chiar să încerce să „domine” comportamentul îngrijitorului, în încercarea de a anticipa și a asigura atenția și prezența constantă a acestuia. Acești copii nu au experiența de a fi „ținuți în minte” de către adulți având impresia că nu sunt suficient de importanți pentru a le fi satisfăcute nevoile. Astfel, ei simt adesea nevoia de a atrage atenția asupra lor pentru a fi remarcați, nu pot suporta să fie ignorați și sunt terifiați de ideea de a fi uitați de îngrijitorul lor.
Acești copii pot avea o prezență școlară slabă, fiind sensibili la schimbări sau tranziții. În clasă, acești copii sunt adesea văzuți ca fiind lipicioși și apoi respingători, superficiali, intruzivi. Pot simula vulnerabilitatea pentru a menține o conexiune cu profesorul sau pot adopta o atitudine dominantă față de dascăl și colegi. Este frecventă manifestarea anxietății de separare de persoanele care le oferă îngrijire.
Profilul de invățare al unui elev cu stil de atașament ambivalent
Abordare față de școală/clasă: Copilul prezintă un grad înalt de anxietate și nesiguranță, oscilând între dependență și o atitudine de control.
Interacțiunea cu profesorul: Copilul simte o imperioasă nevoie de a fi în centrul atenției profesorului. Pentru a se implica activ în procesul de învățare, el se bazează puternic pe profesor, manifestându-se agresiv atunci când se simte frustrat.
Răspuns față de sarcinile școlare: Copilul are dificultăți în realizarea sarcinilor dacă nu este sprijinit. Este incapabil să se concentreze asupra sarcinilor de teama de a pierde atenția profesorului.
Aptitudini și dificultăți: Deși poate avea abilități lingvistice dezvoltate, acestea nu se reflectă întotdeauna în performanțele sale. Poate adopta comportamente de manipulare și este posibil să nu își atingă întregul potențial.
Recomandări de abordare a copiilor cu un stil de atașament ambivalent:
Este esențial ca adultul să mențină autoritatea.
Imparte sarcinile în pași mici și realizabili.
Utilizează jocuri cu reguli și ture.
Oferă-i un obiect de tranziție care să servească drept reprezentare temporară a profesorului, precum „ai grijă de acest lucru pentru mine o perioadă”.
Oferă comentarii explicite în timpul lecțiilor, folosește contactul vizual sau proximitatea fizică pentru a demonstra că esti alături de elev.
Comportamentul său dominator poate fi canalizat în direcția asumării unor responsabilități sau sarcini în cadrul clasei.
4. Stilul de Atașament Anxios: „Mi-e frică”
Acest stil se dezvoltă, de obicei, în urma unei neglijări severe și a unei medii instabile sau abuzive.
Fără prezența unui părinte atent și stabil, copilul se află într-o stare constantă de alertă și are dificultăți în a se auto-regla.
Dezvoltarea neurologică este influențată de reacțiile la amenințări, cu mecanisme de apărare precum lupta sau fugă fiind rapid activate.
Copilul nu dobândește competențele necesare pentru auto-reflecție și pentru a fi receptiv la emoțiile altora, astfel copiilor cu acest tip de atașament le este dificil să empatizeze.
Obiectivul în lucrul cu acești copii este de a diminua reacțiile de apărare și de a încuraja auto-reglarea.
Problemele de sănătate și de siguranță pot apărea frecvent la acești copii și ceea ce funcționează într-o săptămână s-ar putea să nu funcționeze în săptămâna următoare.
Profilul de invățare al unui elev cu un stil de atașament dezorganizat
Abordare față de școală/Clasă: Acești copii prezintă mecanisme predominante de luptă sau fugă, ceea ce limitează capacitatea lor de reflecție. Tendința lor de auto-sabotare este influențată de percepția negativă asupra propriei persoane, făcând ca metodele convenționale de gestionare a comportamentului, cum ar fi recompensele sau laudele, să nu fie eficiente.
Interacțiunea cu profesorul: Este posibil ca acești elevi să nu recunoască autoritatea profesorului, dar să aibă un respect sporit pentru director. Pot manifesta reticență în a fi instruiți și pot avea reacții impulsive sau agresive.
Răspuns față de sarcinile școlare: Acești copii pot evita sarcinile din teama eșecului sau pot manifesta o rezistență în a recunoaște că nu dețin un anumit răspuns, adoptând uneori o postură de superioritate.
Aptitudini și dificultăți: Elevii cu acest stil de atașament pot întâmpina dificultăți în abordarea activităților creative sau imaginative.
Recomandări de abordare a copiilor cu un stil de atașament anxios:
Prioritizează siguranța, stabilitatea și predictibilitatea pentru acești copii.
Pune accent pe structură și pe aplicarea consecventă a regulilor.
Clarifică ce este negociabil și ce nu în comportamentul lor.
Oferă feedback specific legat de sarcină sau comportament, evitând laudele generale (deoarece pot respinge complimentele directe datorită auto-percepției negative).
Evitați insistența asupra contactului vizual.
Stabilește și afișează clar regulile, promovând comportamentele pozitive și diferențiind comportamentul de identitatea copilului.
Utilizeaza desenul, păpușile, jocul cu nisip, cărțile cu ursuleți, ca moduri alternative de exprimare a sentimentelor.
Abordează sarcinile ținând cont de nivelul lor real de dezvoltare, nu doar de vârsta cronologică.
Propune activități concrete, care stimulează emisfera stângă a creierului, cum ar fi numărarea sau sortarea, pentru a le oferi un sentiment de calm.
Creează un spațiu liniștit în clasă, unde copilul poate să se retragă atunci când se simte copleșit.
Aceste recomandări sunt de asemenea relevante pentru a susține copilul în mod eficient în efectuarea temelor.
Așadar, cu ce dificultăți se confrunta copilul tău și care abordare o consideri ca fiind eficienta în cazul lui?